Sa rasturnam taraba din adancul inimii, si sa lasam Aproapele sa ne tamaduiasca de jefuirea launtrica

Icoana de Răzvan Bădescu

„Oricine va chema Numele Domnului  se va mântui” (Rom.10,13)

    Pilda Bunului Samarinean este o Evanghelie pe scurt. Ea ne spune că Dumnezeu Îl mântuieşte pe om, reface legătura eternă dintre Ziditor şi zidirea Lui, făcându-Se aproapele omului. Aproapele lui lăuntric. Aproapele inimii, al sufletului, al cugetului şi tăriei sale râvnitoare. Pentru că inima, sufletul, cugetarea şi puterea noastră nu puteau urca la El, atunci, milostiv, S-a coborât El în inima, sufletul, cugetul şi puterea noastră; ca să le dea, prin inima, sufletul, trupul şi sângele Lui, puterea de a iubi nesfârşit...
       
            Căci orice om care se raportează onest la legea vieţii veşnice, la porunca iubirii, adică oricine încearcă să o împlinească cu puterile proprii, va constata degrab neputinţa sa. Se va descoperi în cele din urmă, faţă de viaţa veşnică, exact ca omul din parabolă: zăcând plin de răni mortale lângă calea ei. Cu inima, sufletul, cugetarea cu totul neputincioase a iubi pe Dumnezeu. Aceasta e starea noastră, a tuturor oamenilor, faţă de Dumnezeu.

            Punctul de plecare al mântuirii din această stare este a ne vedea şi recunoaşte neputinţa. Că suntem cu totul săraci cu duhul, săraci lăuntric. Că n-avem nici un fel de viaţă duhovnicească, interioară. Că inima, sufletul, cugetarea şi puterea noastră sunt toate despărţite lăuntric de Dumnezeu şi îndreptate spre lume. Iar îndreptate fiind către lume, dorind cele ale lumii peste care stăpân e satana, acestea, sunt neîncetat lovite, jefuite şi rănite de diavoli... Căci asta ni se face sub anestezia plăcerii. Fiindcă altceva nu ştie să facă.

            Iisus se numeşte pe Sine samarinean pentru că ne este la început un străin. El se iveşte în lume dar nu ştim de unde vine şi unde se duce. Vedem că este bun, din mărturia istorică a Evangheliilor. Vedem din toate cuvintele şi faptele Sale că doreşte vindecarea şi eliberarea omului, a sufletului şi trupului său. Vedem că a făcut totul, până la a-Şi da viaţa printr-o moarte chinuitoare şi înjositoare pentru eliberarea omului din starea sa nenorocită. Că orice atingere cu inima, sufletul şi cugetul de El a fost tămăduitoare.

            Toată mărturia evanghelică despre Iisus Hristos este spre a produce credinţa că El este Bunul Samarinean, Aproapele nostru cel adevărat, Care nu ne va ocoli şi Care ne va scăpa din iadul înrobirii şi suferinţei noastre. Căci din credinţă se naşte rugăciunea. Şi din rugăciune, venirea Bunului Samarinean la noi. „Dorinţa săracilor a auzit-o Domnul; la râvna inimii lor a luat aminte urechea Ta” (Psalmi 9, 37). „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” este deopotrivă expunerea prescurtată a Evangheliei, cât şi exprimarea credinţei în ea: Iisus este Mesia, Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, este Bunul Samarinean ce miluieşte şi mântuieşte pe orice om care se socoteşte păcătos, adică rănit mortal de diavol prin păcatele sale şi zăcând lângă calea vieţii.



            Prin lume diavolul ne amăgeşte să ne deschidem fiinţa către el. Rezultatul este jefuirea noastră lăuntrică până la moarte. Prin Evanghelie, Dumnezeu propune omului deschiderea către Bunul Samarinean şi către lucrarea acestuia de mântuire. Bunul Samarinean, Domnul Iisus va veni, va curăţi şi va lega toate rănile noastre lăuntrice şi ne va duce prin puterea Învierii Sale în Ierusalimul de Sus. Creştinismul este o călătorie de la credinţă la iubirea veşnică.

            Cum se face practic acestă călătorie lăuntrică în viaţa noastră cotidiană ne arată Cuviosul Sofronie de la Essex:

Starea psihologică trebuie transformată în lucrare duhovnicească, în plâns. Există o metodă pe care creştinul trebuie să o cunoască. Atunci când simţim o ispită, din desconsiderare din partea oamenilor sau dintr-un atac nedrept, atunci inima se amărăşte din cauza nedreptăţii acesteia şi îşi face diverse gânduri, care influenţează întreaga viaţă. Rugăciunea se opreşte deîndată. Metoda terapiei este să lăsăm pe fratele care ne-a nedreptăţit şi să creştem în dialogul cu Dumnezeu, adică să spunem: „Dumnezeul meu, eu sunt de vină, căci nu sunt vrednic să mă iubească oamenii”. Atunci vin pocăinţa şi plânsul, ceea ce vindecă starea psihologică negativă şi o face duhovnicească. Vedem asta în viaţa lui Hristos. Apostolul Petru L-a împiedicat pe Dumnezeu să păşească spre cruce, iar El avea faţa îndreptată către voia lui Dumnezeu şi se ruga Tatălui Său. Nu a deschis dialogul cu oamenii, ci dialogul cu Dumnezeu. Astfel ne putem însănătoşi şi vindeca şi noi. (cf. Hierotheos Vlachos - „Cunosc un om în Hristos”)

            Fă şi tu aceasta şi vei trăi veşnic, îi spune Iisus învăţătorului de lege şi prin acesta, nouă, tuturor. Adică, cheamă şi tu pe aproapele inimii, sufletului şi cugetului tău, Iisus Hristos, şi vei fi dus de El la viaţa veşnică. El este aici, în lumea lăuntrică, la distanţă de un suspin, o şoaptă, o lacrimă. Aşteptând întâlnirea cea nesfârşită cu tine...

Sursa: Doxologia/Marius Iordachioaia, Fa asta si vei trai

***

A căzut! A căzut Babilonul cel mare... Şi neguţătorii lumii plâng şi se tânguiesc asupra ei, căci nimeni nu mai cumpără marfa lor, marfă de aur şi de argint, pietre preţioase şi mărgăritare (...) vite şi oi şi cai şi căruţe şi trupuri şi suflete de oameni. (Apoc. 18; 2,11, 13)

Caracteristica timpurilor moderne este îndobitocirea metafizică a omului. (Franz Werfel)

            Îmi amintesc de un evanghelist american. Supraponderal, la patru ace, predicând zgomotos şi agitându-şi mâinile pline cu ghiuluri mari de aur. Povestea cum un amărât de român primise „evanghelia lui” şi din muritor de foame ajunsese un adevărat bussinesman. Îmi sunt foarte vii în amintire mâinile lui „strălucitoare”. Am avut impresia că era un magician care predica subliminal, unor suflete pe care comunismul le lăsase surdo-mute, în limbajul mimico gestual al degetelor pline de inele. Oamenii îl ascultau fascinaţi de acele mâini care scoteau cu dexteritate un viitor roz şi pufos din pălăria lui texană, şi de cifrele, de miile de dolari la care ajunsese cel ce crezuse „Evanghelia după America”, ţara care, în numele lui „Isus”, îl predică pe Mamona în toată lumea. Peste ani, când am citit „spovedania” unui pastor cuprins de o criză de conştiinţă, că singurul lucru care a rămas pretutindeni în urma evangheliştilor americani a fost modul lor capitalist de viaţă, am ştiut că nu exagerasem, atunci când socotisem invazia neoprotestantă de după revoluţia din '89, înaintemergătorul neoliberalismului economic, nu al lui Hristos.

            Am fost integraţi în ideologia şi politica unui sistem economic a cărui lucrare metafizică este să ne transforme în ucenici ai lui Mamona şi, reeducaţi de acesta, în fericiţii primitori ai peceţii antihristice. Puţini oameni din România realizează că premizele şi scopurile finale ale gândirii economice sunt religioase, că principiile concurenţei şi ale profitului sunt legi spirituale ale demonului avariţiei. Că scopul reformelor şi strategiilor economice, cel profund, este să ne tranforme pe toţi, pe nesimţite, în bogaţi asemenea celui din Evanghelia de azi– Luca (12, 16-21). Mă refer, bineînţeles, la a fi aduşi la starea lui de nebunie. Căci el nu era „săracul” decât un bun capitalist, unul care azi, ar fi fost în Forbes şi ar fi primit, în fiecare an, ca factor de progres al economiei şi societăţii, premiul Camerei de Comerţ. Dar în ochii lui Hristos acesta e un nebun de legat. În ochii lui Dumnezeu era un fel de progresist contemporan care, de dragul profitului şi al locurilor de muncă, bagă fără nici o ezitare conştiinţa în faliment. Fie ca stare de fapt, fie ca ideal, bogăţia e cel mai adesea numele unei fatale boli a sufletului: lăcomia. A unei „puteri” care iese din satana şi, prin nevoinţa exerciţiului economic, ne transformă în fiare „civilizate”.

            O durere constantă a inimii mi-o provoacă felul în care se predică despre bani şi bogăţie prin unele din bisericile noastre. De la amvoane se vorbeşte destul de politicos despre Mamona, destul de corect politic. Deşi Hristos se exprimă atât de categoric, nu numai în Evanghelia de azi, despre bogăţia materială şi gândirea capitalistă, deşi spune că mai degrabă trece odgonul prin urechile acului decât să intre un bogat în Împărăţia Cerurilor, totuşi unele predici ortodoxe contemporane, mai ales prin tonul lor, îl transformă subtil pe bietul nebun într-un cetăţean autentic european şi demenţa lui apocaliptică în virtutea fundamentală a vremurilor noastre.

            Cauza adâncă a acestei nenoriciri metafizice care îl poate îndobitoci şi pe creştinul ortodox într-atât încât să creadă în evanghelia lui Mamona, mi-a fost, cred, revelată, de un cuvânt din prefaţa unei cărţi scrise de un arhimandrit grec contemporan: Tulburarea ce s-a petrecut în ultima vreme în jurul noilor buletine de identitate, pe tema Antihristului, a numărului 666, a adus în actualitate învăţătura ortodoxă despre viitoarea Împărăţie a lui Dumnezeu. (...) Şi astfel s-a dat o neaşteptată ocazie Bisericii şi celor instruiţi teologic, laici şi clerici, să propovăduiască iarăşi „Evanghelia Împărăţiei” şi să ofere mesajul vieţii celei veşnice...  Citind aceste cuvinte m-am cutremurat şi nu m-am putut stăpâni să nu exclam cu ceva din vehemenţa glasului care i se adresa nebunului din pericopă: Dar ce, Dumnezeule mare, aţi predicat până acum?!!! Evanghelia acestei vieţi? Predică Ortodoxia viaţa veşnică numai când o strânge Statul de gât? Numai când apar CIP-urile? Numai când viaţa acesta devine imposibilă? Iar până atunci construim biserici ca să avem un venit sigur şi ca refugiu pentru cei ce n-au unde să-şi adoarmă conştiinţa?

            Majoritatea formaliştilor ortodocşi sunt produsul predicării unei jumătăţi de Evanghelie. Ei cred cu adevărat că trebuie să ne pocăim şi să credem în Hristos. Cred în acestă jumătate de Evanghelie. Dar nu cred în cealaltă jumătate: căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Pocăinţa lor şi credinţa în Evanghelia lui Hristos e numai pentru nădejdea de a o duce mai bine aici şi acum!! E varianta ortodoxă a predicii obezului inelat de peste Atlantic! Şi de aici, o credinţă fără încredinţare, fără predare lui Hristos a întregii noastre fiinţe! Şi toată tristeţea, nefericirea şi târguiala asta pioasă şi permanentă a ortodoxiei „de consum”! O jumătate de Evanghelie e moarte. Căci cealaltă jumătate de Evanghelie e tocmai Învierea. Învierea fiind intrarea în viaţa veşnică. De acolo, din nădejdea primirii în Împărăţia Cerurilor vine pe feţele creştine lumina nelumească a Ortodoxiei. Şi din absenţa acestei nădejdi, feţele întunecate, de morţi, ale credincioşilor transformaţi de iubirea lumii în sperietori ortodoxe pentru noile generaţii. Tâlharul de pe cruce  nu doar s-a căit de viaţa lui ticăloasă ca să fie pomenit în Împărăţia lui Hristos; a făcut aceasta ca o temelie, ca un preambul al marii, capitalei lui (şi a noastre, a tuturor) cereri: pomeneşte-mă, Doamne, în Împărăţia Ta, când vei veni! Aşa cum spune şi Sf. Vasile cel Mare, creştinul nu e doar unul care îşi recunoaşte păcătoşenia sa, ci şi cel care are binecuvântatul „tupeu”, inspirat de har, de a cere Împărăţia Cerurilor.

            Industria „evanghelistă” a lui Mamona face azi o mulţime de lucrări. Produce un ocean de stimuli în care sufletul omenesc să se înece cu entuziasm în sine însuşi şi în iad, tras de bulboana magică, halucinantă, a propriei îndobitociri metafizice. Totul, toată economia de piaţă, toată societatea de consum, nu-i decât o imensă maşinărie metafizică capabilă să transfuzeze permanent, prin toate interacţiunile cotidiene cu ea,  „sângele lui Mamona”, cu voinţa şi obiectivele lui, cu nebunia lui „capitalistă”, în venele sufletelor noastre. Este ritualul economic al liturghiei negre. Care, adăugându-se celui politic şi celui cultural, desăvârşeşte magia integrării noastre în veşnicul coşmar, trăit cu veselie de nebun, al utopiei: în nesfârşitul Haloween.

            Fără setea vie, cotidiană, de a fi primiţi în Împărăţia lui Dumnezeu, ortodoxia noastră devine un fetiş şi varianta pioasă a pierzaniei. Iar lacrimile pocăinţei noastre nu vor fi din plânsul sfinţilor, ci al negustorilor, din plânsul pentru lipsa de profit bănesc şi succes lumesc a credinţei în Hristos: căci în inima noastră, dincolo de catapeteasma evlaviei, masa jertfei e tarabă şi mulţi ne târguim cu Dumnezeu pentru un trai decent în lumea lui Mamona, în jungla concurenţei şi a profitului, în lumea sălbăticirii inimii în numele raţiunii. În lumea bogatului nebun...

Fie ca evlavia noastră să îngăduie strigătului Evangheliei de azi să sfâşie catapeteasma nebuniei ascunse în adâncul inimii, acolo unde ar trebui să fie Împărăţia şi acum sunt tarabele. Să ne fie Spovedania bici care să răstoarne târguielile lăuntrice, viclene, ale inimilor. Iar Împărtăşania, potop peste lumea lui Mamona din noi. Ca de acolo, din adâncul nostru, ca dintr-un mormânt spart, să ţâşnească lumina Împărăţiei în ochii noştri şi cuvântul Împărăţiei în predicile noastre. Amin!

Sursa: Doxologia/Marius Iordachioaia, Plânsul negustorilor