miercuri, 30 aprilie 2014

Parintele Pantelimon de la Oasa: "oa­menii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete"


Parintele Pantelimon Susnea:


O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste.
*

Nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te pri­meş­te şi te odihneşte.

*

Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără le­pădare de sine.

***


S-a retras din lume la poalele Munţilor Şureanu, unde trăieşte în post şi rugăciune, cu bucuria de a fi alături de fraţii săi întru Hristos. Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf, Părintele Pantelimon Şuşnea e şi un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri. I-am căutat prezenţa mângâietoare în Postul Paştelui, pentru a găsi răspunsuri despre o suferinţă adesea subestimată, ce ameninţă să se transforme într-o boală a secolului. Un îndreptar de vindecare şi de înviere sufletească -

"Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii"


- Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta des­pre vremurile în care trăim?

- O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pier­dut dimensiunea verticală şi în care omul se des­fă­­şoară numai pe orizontala existenţei, într-o diver­sitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria ade­vă­rată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea de­pli­nă a rostului tău ca om şi e strâns legată de îna­intarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oa­me­nii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

- Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.

- Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

- Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depre­sie caută alinare la mânăstire?

- Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid su­fle­tul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.

"Dumnezeu nu trădează niciodată"


- Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?

- Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură inte­rioa­ră, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depre­sia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oa­menii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descu­rajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confir­ma­re şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te pri­meş­te şi te odihneşte.

- Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?

- Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îm­brăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e sin­gu­ra scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi mă­cina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

- Adică să renunţe la egoism?

- Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duş­mani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără le­pădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celui­lalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepăr­tează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­triveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când re­nunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe cei­lalţi.

"Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!"



- Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?

- În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate. Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputin­ţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

- Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate... Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

- Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Ma­teria în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acu­mu­late pentru a fi dăruite. Ma­te­ria trebuie transfigurată, tre­buie să capete valoare spiri­tua­lă, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămă­deas­că materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, ace­la de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gân­deşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a pără­sit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

- Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu vo­lup­tate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.

- Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a "se îndulci" cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în miş­care ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mân­tuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea vir­tu­ţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemân­tui­toare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie su­fletească. Şi e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceas­ta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oa­me­nilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compă­ti­mire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

"Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită"



- Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor. Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

- Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă. Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de sem­nificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu dis­con­fort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului. Gân­dindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai pri­veşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.

- Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi... Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?

- Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profun­zimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iu­beşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mâ­năstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adân­cul oceanului. Deve­nirea noastră ca fiinţe uma­ne este imposibilă fără dra­gostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e ine­pui­zabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, ac­tivăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Tră­im o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la deve­nire. Nu ne iubim îndeajuns.

- Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări mi­no­re, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?

- Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că via­ţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dis­puşi să vadă şi par­tea lu­minoasă a gre­u­lui din viaţă. De aceea este fun­da­mental să găseşti sen­sul fiecărei în­cercări sau sufe­rin­ţe de care te lo­veşti. Dacă o um­pli de sens, îţi găseşti pu­terea şi senină­tatea de a merge mai de­parte cu frun­tea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. A­bia în­cer­cările vie­ţii îl fac să gân­dească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stag­nea­ză, trăieşte la su­prafaţa sa, nu tră­ieşte cu toată fi­in­ţa. Nu trebuie să ne fie frică de sufe­rin­ţă. Hristos ne-a în­văţat să ne eli­berăm de ea. A e­xor­­cizat-o în viaţa Lui pămân­tească, în­frun­tând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

"Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi"


- Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pă­mânt. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată...

- Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dum­nezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Că­lugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce oră­şenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi rit­murile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din com­portament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai adu­ce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Uti­litarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pier­dut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem tai­na celuilalt, îl privim doar din perspectiva efi­cienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.

- Ce am putea face să depăşim toate aceste neajun­suri, să ne vindecăm sufleteşte?

- Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie um­plute de pre­zen­ţă, de sens, de mis­ter, de fru­mu­seţe şi de bucurie.

- Se spune că bucuria adevă­ra­tă e profundă şi, cu toa­te astea, se dove­deşte trecă­toa­re. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?

- Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii aces­teia, nu tre­buie să o că­utăm ca pe o eva­dare. Nici măcar nu tre­buie să o căutăm! Oamenii cu ade­vărat fericiţi nu ştiu că sunt feri­ciţi, fiindcă îşi mă­soa­ră fericirea în fe­ricirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celă­lalt. Fericirea vine sin­gură. Şi vine ca un dar pentru cei ca­re ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dum­nezeu. Toate aceste piscuri înăl­ţătoare de fericire, care apar ful­gurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte interme­diare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace "pe care nimeni nu o va lua de la noi". Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.


marți, 29 aprilie 2014

Clipe de vesnicie petrecute la capataiul lui Daniel Turcea, impreuna cu Avva Sofian Boghiu, Parintele Nicolae de la Rohia, Parintele Ilarion Argatu si multi altii


In ziua Bunei-Vestiri a anului 1979, de dimineata, [Daniel Turcea] a fost mutat la terapie intensiva. Boala intrase intr-o faza foarte grea, el nu mai putea fi hranit decat prin perfuzie. Avea ureea 14 in sange si blocaj renal absolut. Doctorii erau, de acum stupefiati. El respira de vreo doua saptamani numai cu o bucatica de vreo 10 cm din plamanul drept, toracele era complet inundat in lichid. Intrucat de cateva zile nu se usurase (indiferent cate diuretice, in afara de furosemid i se punea in perfuzie), boala s-a manifestat printr-o deshidratare severa. Fiecare por al trupului sau elimina un lichid ca apa, paturile se puteau stoarce, iar apa trecuse prin salteaua de pe pat si facuse balta sub pat. Dar, cu toate acestea (mi-e imposibil sa-mi imaginez ce dureri o fi avut) ca intotdeauna, rapacitatea durerilor nu parea sa-l rapuna, chipul chinuit nu arata sub nici o forma ceea ce avea de indurat. Era senin, impacat cu sine si cu toata lumea si cred ca sufletul sau aducea slava Domnului si Maicii Sale, ca si cum s-ar fi aflat strain de trupul sau, fiind mai mult duh decat trup. Avea perfuzia pe mana dreapta si, prin ea, era hranit artificial. Culmea - culmilor era faptul ca in acelasi salon cu el se mai afla un fost redactor la o revista literara, care se stingea de cancer la ficat, dar care, in contrast izbitor cu Daniel, se vaita ingrozitor. Capatase deja o culoare galben-vanata de ziceai ca-i un mort ciudat, deschidea ochii si gura! Spre surprinderea noastra, invrajbirea lui atingea cote alarmante. Il ura pe Dumnezeu, cu o ura neimpacata, invinuindu-L de boala si suferinta lui! Cu cat hulea mai tare, cu atat suferinta era mai mare! Ce putea racni si spune, nu se poate reproduce! Probabil ca-i platea celui viclean o vama cumplita, daca se manifesta asa! Saracul om era cu totul nauc.

Lui Daniel i se rupea inima de mila lui, ii parea nespus de rau ca nici el nu prea mai avea puterea sa vorbeasca sau sa convinga insrpe bine pe cineva. Cu ce-l putea ajuta? Practic, cu nimic. Cum sa te rogi pentru un om care-L huleste pe Dumnezeu?

marți, 22 aprilie 2014

Reportaj "Oamenii sunt lumina". Cum putem deveni ctitori ai unei manastiri ortodoxe romane din coasta Bruxelles-ului



 Spicuiri din reportajul facut la Vedrin - Namur (Belgia):


Maica Mariami: 
N-am avut educatie religioasa. Deci am fost un om care a avut pasiuni omenesti si idealuri omenesti, dar Dumnezeu lucreaza cu fiecare si, la un moment dat, intalnesti oameni, traiesti anumite evenimente care-ti pot schimba cursul vietii.

Mi-am dat seama ca, de fapt, tot ceea ce urmarisem eu in viata nu era scopul primordial, deci nu era ceva care sa ma duca in vesnicie.

Reporter: 
Manastirea "Acoperamantul Maicii Domnului" a fost cumparata de la greco-catolici in 2010. Au dat doar un avans. Mai sunt insa multi bani pentru achitarea datoriei, asa ca maicile vand ce pot pentru a face rost de bani.

Biserica e construita de catolici in stil rusesc, simpla, fara podoabe. In manastire sunt sase maicute venite din Romania. Trebaluiesc si se roaga.

Seara, la lumina lumanarilor am intalnit un preot cu voce calda si privire blanda, Parintele Ciprian - un fost ateu care cauta cai pentru a afla rostul nostru pe pamant. O intalnire cu un ucenic de-a lui Petre Tutea i-a schimbat viata.

Parintele Ciprian Gradinaru:
Am inceput sa vorbesc cu Dumnezeu: "Doamne, nu cred ca existi, dar, daca existit da un semn vietii mele..." Si asa mai departe. Si, incet-incet a inceput sa se inchege Dumnezeu in inima mea. Si acuma cred ca e singura cale. Cand cineva vine si imi spune ca are probleme de credinta, nu-i zic sa faca metanii, sa citeasca acatiste, ci: "mai frate, ia-ti un scaun - inteleg, in fata cuiva nu poti sa stai in genunchi -, dar macar sa tratezi, de la egal la egal, asa. Ia-ti un scaun, in fata icoanei si vorbeste. Vorbeste! Si incepe cu asta: Doamne, nu cred, dar daca ai fii... uite, mi-e greu cu aia si cu cealata, si as vrea si...". Foarte multi oameni si-au schimbat viata incepand cu asta, si marturisesc si ei cu bucurie lucrul asta, ca de 15 ani, de 20 de ani, merg la biserica si au citit sute de acatiste - nu am nimic, nu sunt impotriva -, dar relatia lor s-a schimbat de cand au inceput sa vorbeasca cu Dumnezeu personal. Ca d-aia a luat Fiul lui Dumnezeu, Hristos, trup, ca sa ne putem permite luxul asta - sa zic asa - ca sa nu mai vorbim in abstract.

Reporter:
Parintele Ciprian este cel care a descoperit acest loc si s-a zbatut pentru transformarea lui in manastire ortodoxa. Maicile care au ridicat acesta manastire au murit, iar catolicii au scos-o la vanzare.

Parintele Ciprian Gradinaru:
A fost o minune de la Dumnezeu. Initial manastirea fusese vanduta unui promotor imobiliar, si, slava Domnului!, s-au opus vecinii.

Deviza PRO TV cu "gandeste liber", eu as pune-o inainte la biserica, doar ca in cheie bisericeasca: liber din perspectiva traditionala, liber din perspectiva lui Dumnezeu. Un om care-i liber e un om care decide liber. Cine conduce lumea n-are nevoie de astfel de oameni. E clar ca se pune o presiune teribila asupra modificarii, alterarii, constiintei libere. Pentru ca in functie de conceptia ta de viata, viziunea ta existentiala, alegi. In functie de alegerea de azi, decurge ziua de maine. Si asa mai departe.

Reporter:
A fost inginer si ofiter in armata. A studiat teologia. La un moment dat, si-a dat demisia din armata, si-a luat sotia si a plecat in Belgia. 

Pentru ca se considera nevrednic de preotie, s-a angajat la o firma de cablu. Asta face si acum. L-am gasit cocotat pe un stalp unde mesterea ceva la un panou.

Parintele Ciprian Gradinaru: 
Zice Hristos ca vor sti oamenii ca sunteti ucenicii mei daca va veti iubi unii pe altii. Marea noastra problema este ca daca noi declaram ca suntem crestini, oamenii nu prea isi dau seama de lucrul acesta. Trebuie sa facem asa o stare, adica asa trebuie sa ne traim legatura intre noi, asa in fel sa ne inchegam, incat sa simta dragostea, sa pluteasca dragostea in aer, si atunci, aceasta sa fie cea mai buna propovaduire.

Reporter:
In 2008, Mitropolitul Occidentului [IPS Iosif, al Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale] l-a facut preot, cu viziunea sa despre ce inseamna adevarata credinta si cum sa-L gasesti pe Dumnezeu. A reusit sa-i adune pe romani in jurul sau. 

Marturii ale unor credinciosi din Bruxelles:
- Ne-am descoperit credinta in exil, pentru ca acolo fiind iti pierzi radacinile...

- ...Cand esti atat de departe -mai ales cum spuneau parintii nostri: sunteti la capatul pamantului - si te simti atat de singur si de stingher. Noi nu am plecat de bine, ci am plecat pentru ca nu mai puteam sa ne facem un rost.

- Tot ce ne ofera Belgia material e trecator, dar Dumnezeu ne-a dat un preot care ne cheama la altceva.

- Am regasit ceea ce traiau probabil stramosii nostri in rugaciune, in comuniune. Am refacut aicea, ceva ce, probabil in 50 de ani, a fost taiat de la noi, am fost invatati sa nu mai fim asa. Romanii au fost vorbiti de rau, au fost dezbinati, dar e ca si cum am fi refacut o legatura care s-a taiat in anii  '40, dupa razboi.  

- Toti Sfintii Parinti vorbesc despre continuitatea rugaciunii, despre asta e vorba, si practic la asta suntem chemati. Nu suntem chemati sa fim enoriasi de duminica, ci sa continuam rugaciunea in coltul nostru, in inima noastra si oriune ne-am afla. Cum spune Parintele Arsenie Papacioc: cine se roaga numai cand se roaga, acela nu se roaga.

Reporter:
Impreuna cu Parintele Ciprian au gandit un program prin care in randul comunitatii rugaciunea nu inceteaza. Se numeste Candela. Noaptea, pe rand, se roaga fiecare cate o ora.  

Iar de fiecare data dupa slujba comunitatea ramane la masa in fata bisericii. Si, tot pe rand oameni aduc mancare la biserica.

Pe unii dintre ei, i-am intalnit seara, in bisericuta, la priveghere, veniti de la zeci de km. Stau aici, pana la miezul noptii impreuna cu Parintele. Se roaga, se spovedesc, discuta si se lamuresc.
*

Parintele Ilarion Dan [duhovnicul Manastirii "Sfanta Cruce", fost bancher]:
Spusa aceia: "cunoaste-te pe tine insuti" este fundamentala. De aicea pleaca tot. Deci, in momentul in care incepi sa te intelegi, sa te cunosti pe tine, atunci il gasesti pe Dumnezeu in drumul tau. Dumnezeu este in om. Chiar si in omul cel mai indepartat de Dumnezeu - in aparenta. Atunci cand, cu toata onestitatea incerca sa se descopere pe sine, il va gasi si pe Dumnezeu. Numai cine refuza din incapatanare ideea de Dumnezeu, numai acei oameni nu-L intalnesc pe Dumnezeu.

Ma bucur de prezent pentru ca, de fapt, prezentul este viata noastra. Nici trecutul nici viitorul. Te duci la Dumnezeu, si iti spune: "ti-am dat un timp. Ce-ai facut cu el?". Si nu vom avea raspuns. Ca l-am pierdut, ca am fost..., ca nu stiu ce-am facut. Omul traieste asa, deci traieste pentru prezent, dar pentru trup. Satisface propiile placeri, mananca bine, bea bine, doarme bine, se distreaza. Cam aicea este viata unora.

Noi nu mai iubim, nu mai stim sa iubim. Sunt oameni care stiu: "ne iubim pe noi insine" - este o iubire falsa, pervertita. Si din acest motiv rupem legatua intre noi, rupem legatura cu Dumnezeu. Asta este o mare nenorocire, o mare drama si in final o mare tragedie.
*

Parintele Gheorghe Lovinoaia :
Bunatate, iubire si iertare. Daca aceste cuvinte le punem in practica, ai castigat Imparatia lui Dumnezeu. 

***



Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Vedrin-Namur este prima mănăstire ortodoxă română din Benelux. Din mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul oamenilor Săi, ea a fost întemeiată în mai 2011, în urma inițiativei membrilor parohiei noastre, a „Tuturor Sfinţilor” din Namur.

De-a lungul celor trei ani care au trecut, am trăit multe bucurii aici: rugăciuni, slujbe, conferințe, întâlniri duhovnicești, cursuri de iconografie și muzică bizantină. De asemenea, ne-am implicat mult în susținerea maicilor care au venit să întregească lucrarea duhovnicească de aici.

Am vrea să susținem și anul acesta mănăstirea și să mărturisim împreună credința ortodoxă pe aceste pământuri. Însă a ctitori este lucru greu si anevoios. La sfârșitul lunii iunie trebuie plătită a treia rată, de 51.000 de euro, a împrumutului pentru cumpărarea mănăstirii. Facem un apel călduros pentru a ne ajuta la plata ratei din acest an.

Ne-am bucura sa fiți părtași la această lucrare, venind şi văzându-o, rugându-vă împreună cu noi şi făcând donații în contul

IBAN BE91 363-0864888-76, 
SWIFT (BIC): BBRU BEBB, 
beneficiar A.S.B.L. „C.O.P.M.D.”  
(Communauté orthodoxe «Protection de la Mère de Dieu»)

La rubrica „Communication scrieți un pomelnic, pentru lista de ctitori și binefăcători.

Prilejul de a deveni ctitori pururea-pomeniţi la Dumnezeiasca Liturghie nu e unul care ni se dă des!
Mulțumim celor care ne-au ajutat deja şi celor care ne vor ajuta. Dumnezeu să vă răsplătească!

Pentru orice alte informații, îl puteţi contacta pe Părintele Ciprian Grădinaru la adresa de e-mail pr.ciprian@manastirea.be.


Comunitatea închinătorilor Mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului

Adresa Mănăstirii:  

Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Namur 
86, rue Su l’Tidge, 5020 Vedrin
  





PAGINI WEB:



“ROMANIA, TE IUBESC” despre oameni care au invatat sa vorbeasca lui Dumnezeu. PARINTELE ILARION – fostul bancher calugarit: “DACA TRAIESTI FARA SA CAUTI RASPUNSURI, NU LE VEI GASI”/ Maica stareta MARIAMI si PARINTELE CIPRIAN, fostul ateu devenit preot la o manastire din Belgia (video)

luni, 21 aprilie 2014

Poetul Daniel Turcea - cuvinte din inviere pentru inviere

Schita de Daniel Turcea

Lucia Turcea, sora poetului Daniel Turcea, in cartea "Urme in vesnicie, Daniel-Ilie Turcea - volum biografic" povesteste o experienta "ziditoare de suflet" pe care a avut-o la Parastasul de 40 de zile al iubitului ei frate:

Nu pot uita Parastasul de 40 de zile. Intrucant era pana la Inaltare, se faceau oua rosii. Mie mi-a revenit sa fac sarmale, salata de boeuf (care-i placea lui Daniel) si coliva. Alte bune crestine, de la bisericile unde ne duceam, s-au hotarat sa faca o lista si sa aduca cele ce trebuiau: ouale rosii, friptura, cozonacii si niste prajituri, ciorba de miel, painea, vinul, apa minerala, ceva fructe. Parintele Sofian [Boghiu] a contribuit material la ceea ce-am facut eu. Cum as fi putut trece cu vederea o asemenea minune? Mai ales ca una dintre crestinele care m-au ajutat era sotia unui membru din garda personala a lui Ceausescu?! Desi, vazandu-l in uniforma respectiva m-am cam speriat, constatand ca era atat de firesc in gesturi si familia respectiva avea casa plina de icoane - de altfel au casatorit-o pe fiinca lor cu un preot - astfel ca, vazandu-le ravna si dragostea, n-am putut sa le resping bunele intentii. 

Doamna respectiva a facut ciorba de miel. Cum sotul avea si-un ARO, am luat de acasa toate doamnele, cu ce-au pregatit, apoi ne-au dus si pe noi la Cernica, ajungand, astfel la timp. Era atat de emotionat acest domn si frate intru Hristos, ca am fost profund impresionata. Parca-i murise dumnealui un copil.

Eu am trecut printr-o experienta "ziditoare de suflet", greu de descris.

Am pus la foc oala cu sarmale, care, de-acum fierbeau forfotind si urma sa le bag la cuptor. Pe la ora 3.30 noaptea, am atipit iepureste, ca trebuia sa urmaresc sarmalele. Oboseala isi spunea cuvantul. Deodata, apare Daniel (cred ca visam) imbracat intr-o camasa alba, lunga, cu ochii atat de luminosi fiind, incat nu mai distingeam culoarea lor. I-am zis:
 "Ai inviat!"
mi-a raspuns: 
"Da"
Mantuitorul - schita de Daniel Turcea
Eu, mirandu-ma topaiam prin jurul lui de bucurie si n-am gasit altceva mai bun de zis, decat asta:
 "Asadar ai vazut pe Mantuitorul, pe Maica Domnului, pe Sfinti si Ingeri? Spune-mi si mie, cum sunt? Seamana cu noi?
El, vazandu-ma atat de zglobie, a tresarit, adeveni foarte serios si mi-a spus:
"Da. I-am vazut, sigur ca sunt asa, ca noi, dar au trupuri duhovnicesti".

"Dar descrie-mi-I si mie, te rog" insist eu, mai curioasa ca oricand. 

"Lu, tu nu trebuie sa stii acum, mai ai mult pana atunci, cand iti voi spune amanuntit. Asta sa stii: mintea ta sa fie la Porunci si la Fericiri, la toata Sfanta Evanghelie si Psaltire. Sa te gandesti mereu si cu frica de Dumnezeu si, de aceasta, ce realitate ingrozitoare este iadul, ca sa nu ajungi acolo, fereasca Dumnezeu! Sa nu-ti treaca o zi in care sa nu te gandesti la Dumnezeu, sa-L rogi sa te ierte si sa-I multumesti! Citeste, cat poti, daca se poate zilnic, din Sfanta Evanghelie si din Psaltire. Gandeste-te mereu la Evanghelia Judecatii (Matei 25), ca sa stii si sa faci ceea ce vei fi intrebata. Sa nu uiti ca Dumnezeu te iubeste, iar tu trebuie sa ai aceeasi stare sufleteasca fata de Dumnezeu si de toti cei din jurul tau, asa nu-ti va fi greu sa-ti iubesti dusmanii personali. Fara ei nu ne mantuim, tine minte! Sa nu deznadajduiesti! Dar, spune-mi, tu ce faci acolo?"

Eu nu m-am gandit nici o clipa ca nu este viu, dar ce faceam stiam precis.
"Ce pot sa fac, decat Parastasul tau de 40 de zile? Maine ma duc la Cernica, unde i-am invitat si pe scriitori. Au fost bune crestinele care ne cunosc si-au contribuit fiecare cu ce-a putut. Doamna Constanta a facut ouale rosii. Dar ce-ti spun eu tie? Tu stii mai bine decat mine, care-cum, ce-a adus! Numai de mi-ar ajuta Dumnezeu sa fiu gata cu toate si sa ajungem la timp acolo!" 
La care el imi spune:
"Sa nu uiti sa-ti faci cruce cat mai des. Asa vei scapa de diavoli si de sectanti. Sa asculti de Avva Sofian [Boghiu]! Ti-am mai spus asta. Si sa nu cumva sa-ti treaca prin minte sa pleci de la sfintia sa, cat va trai, ca va fi rau de tine! Vezi c-o sa te ajute cu manuscrisele. Uite ce este, la Cernica este bine sa te duci, dar nu acolo este milostenia. Acolo iti faci datoria. Daca vrei sa faci milostenie, sa nu uiti sa ajungi si la copiii aceia bolnavi, de la psihiatrie, de la spitalul 9. Te rog, fa tot posibilul sa ajungi la ei, du-le prajiturile facute de doamna Aurora!"
Iar eu, obosita la culme, ii zic: 
"Dar cum crezi ca mai pot ajunge acolo, nu este prea departe, cum sa le poti cuprinde chiar pe toate, intr-o singura zi? Sunt si asa sfarsita de oboseala, nu ma crezi?"
"Nu-i nimic, lasa grijile lumesti in Mana Domnului. Tu nu stii ca Dumnezeu nu-i da omului mai mult decat poate duce? Ai sa vezi ca ai sa poti, numai sa vrei, cu toata fiinta ta! Eu, de aceea ti-am spus, ca sa vrei sa te duci! Ai sa-mi multumesti tu pentru efortul asta mic si neinsemnat! Ce-am avut de spus, ti-am spus deocamdata, mai mult nu trebuie sa stii. Parintilor poti sa le spui de mine - de fapt, sfintiile lor stiu de la inmormantare, dar se feresc, in principal, sa spuna - pentru ca, in ceea ce ne priveste, oficial, se doreste altceva, chiar daca, pentru a fi in ... ton cu posturile de radio din strainatate, se va face multa vorbire in jurul meu. Oricum, vei vedea, cei care vor spune adevarul despre mine vor disparea, mai devreme sau mai tarziu. Ceilalti vor ramane, de aceea, ar fi mai bine ca scriitorii sa nu stie, ca te vor socoti drept nebuna. Si asa doctorul de la reanimare ne are in vizor!".

M-am trezit cu sentimentul ca am trait un crampei de realitate. Totul era logic si precis. Fiecare cuvant avea greutatea lui. 

Imi pare rau ca, in tot acest timp, cat m-am ocupat de parastas, am neglijat-o complet pe mama, dar n-am putut altfel. Ca sa ma ierte, am trezit-o si i-am spus visul. Am facut totul de parca mergea de la sine.

Am ajuns la Cernica, impreuna cu ceea ce pregatisem si cu ai mei. Am asistat la slujba, in biserica, apoi parintele Ilarion, parintele Nicodim si parintele Ilie au slujit masa si-au stat cu noi.

[...]

Nu stiam cum sa ajungem mai repede in Berceni, parca aveam aripi la picioare. Purtam la mine ultima si cea mai cunoscuta fotografie a lui Daniel, din fata, avand barba. In momentul in care am spus celor din personal pentru cine impart si le-am aratat fotografia, au inceput sa planga. Cum era posibil ca el sa fie decedat, doar n-avea nici o boala? Pana-n urma cu vreo cincizeci de zile (deci, le numarasera) venea si de cate trei ori pe saptamana la copii si, daca el n-a spus nimic, nu si-au imaginat c-ar putea fi bolnav!

Au crezut ca-i Preot si nu l-au intrebat niciodata daca-i asa. Oricum, chipul lui bland, i-au facut sa i se destainuiasca, iar el nu s-a aratat a fi nici indispus, nici plictisit. Le-a ascultat si le-a dat sfaturi intelepte. Toata lumea il indragea. Ziceau "a venit Parintelul nostru!" Eu am impartit prajituri, atat copiilor, cat si doamnelor din personal, dar n-am stat decat putin acolo si-am ajuns in Balta Alba inainte de a se innopta. M-am gandit ca Daniel ar fi vrut sa fiu si eu ca el, de aceea m-a trimis acolo. Un asemnea mod de-a fi, ca al lui, este mult prea rar. A-i calca pe urme mi se pare ca-i foarte greu pentru oricine. Eu credeam ca-i la editura sau la biserica iar el, langa ceasul mortii fiind, se ducea la copiii bolnavi mintal, ii alina, in suferinta lor, vorbindu-le de o lume mai buna, unde, cu siguranta ca s-au dus si ei. Le povestea tot felul de intamplari si vieti de Sfinti pentru ca el nu dorea altceva decat sa-i convinga de existenta lui Dumnezeu. Le vorbea despre Mantuitorul, Maica Domnului, Sfinti sau Ingeri. Toata lumea spunea despre ei ca sunt retardati, dar Daniel Il vedea numai pe Hristos in ei! De aceea, ii mangaia cu dragoste. Drept este ca atunci cand ajungeai acolo erai profund socat de chipurile lor apatice, uneori inspaimantate. Privirile erau confuze sau fixe, unii se uitau in alte directii decat li se vorbea, unii aveau miscari foarte lente, altii, pentru ca nu le puteau controla, dezordonate, atitudinea lor era fie apatica pana la extrem, fie irascibila, fie suspicioasa. In general, pe oaspeti ii priveau cu neincredere. Cei mai multi dintre ei ajungeau in scoli ajutatoare si mai tarziu, poate, in balamuc. Sansa lor de a se integra in familie era aproape nula. Ce puteau face parintii cu un copil caruia-i era greu sa se ajute singur? Daniel spunea despre ei ca sunt cele mai nenorocite fiinte de pe pamant! Indopati cu medicamente tampitoare, ei nu aveau sansa de-a se putea spovedi. Daca erau botezati, poate se mantuiau, daca nu, nici atat. Pe Daniel, care se ruga pentru ei, l-au acceptat pentru ca avea darul sa-i inveseleasca, le capta atentia cu felul lui de a fi, juca mingea cu ei, iar ei il invingeau intotdeauna, ii alina in suferinta lor, le stergea lacrimile din suflete si de pe obraji. Le era drag de el pentru ca reusea sa le vindece ranile sufletesti cu pansamentul vorbelor bune. Pentru ei, el era musafirul din cer. 

La noi in Arges, oamenii obisnuiesc sa imparta din viata, cu mana lor, ceea ce au de dat pentru sufletul lor (nu se bazeaza pe rude, chiar daca n-au motiv). La parastasele de la soroace ale unei rude decedate, fac o coliva si pentru vii, se canta "multi ani traiasca!" si impart ce vor. Pe la tara dau vite de pomana, fac troite, fac fantani, fiecare, ce poate. Unii, mai bogati, care-si mai fac o casa, o dau de pomana pe cealata, cu tot ce este in ea. In general, aproape toti isi dau apa dinainte, prilej cu care impart mai multe pentru ei, la sfarsit. Vor sa plece dincolo siguri ca si-au implinit obiceiurile locului cum se cuvine. Sigur, Daniel si-a amintit ce-a vazut la matusa Virginia, la care a crescut. Dar dragostea lui nu avea limite, el era atat de convins ca de fiecare data cand se duce la cineva pe care-l poate ajuta cu ceva Il intalneste pe Mantuitorul incat nici un efort nu era prea mare pentru a ajunge la destinatie. Cateodata imi zicea si mie: "Hai sa pregatim ceva! Nu vrei sa ne intalnim cu Hristos?". Repet asta fiind prea frumos.

Manuscris poezia Anastasia de Daniel Turcea

duminică, 20 aprilie 2014

Hristos a inviat! Veniti de luati lumina! Invierea dragostei care biruie moartea și te înviază veșnic


Hristos a inviat din morti!
Cu moartea pe moarte calcand
Si celor din morminte
Viata daruindu-le.

***

Lumea de azi, așa cum arata ea, tinde să ne transforme. Cuvinte vechi precum armonie, dragoste, pace, bucurie sunt încet, încet, uitate, sub asaltul cuvintelor noi ale cotidianului profan: profit, consumism, plăceri, marketing, distracție. Nu mai amintesc de altele mai dure: putere, interese, manipulare, segregare socială, individualism, sclavie. Cum, necum, lumea de azi, așa cum am făurit-o tot noi, începe să nu ne mai placă multora dintre noi. Sau, cel puțin, dacă nu am contribuit la făurirea ei, încercăm să ne strecurăm prin ea, hăituiți de asaltul ei asupra noastră. Căci da, am senzația că unii oameni se simt hăituiți, asaltați, fugăriți de răul lumii. Cineva le vrea neapărat sufletele de vânzare... Ce șanse avem să scăpăm?


Una singură. Învierea dragostei. Dragostea este esența vieții noastre. Fără ea, suntem doar niște umbre trecătoare prin viață: 
De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.”

Încă din început omul a fost făcut bun, spre a deveni desăvârșit. Ceva însă s-a stricat, ceva a mers prost în drumul nostru și de atunci lumea a devenit teatru de război între bine și rău, între noi și... noi. Din fericire, stricăciunea nu a fost totală: ceva din noi a mai rămas pâlpâind. O flacără care din când în când ne spune că binele și frumosul sunt șansa noastră. O știm, nu e nevoie să o demonstrăm. Cine și-ar vrea răul?


Prin urmare, Învierea Domnului ne vorbește exact de șansa revenirii la dragoste, la bunătate, la armonie, la toate cuvintele acelea pe care încet, încet, parcă le uităm... sau nu le-am auzit niciodată unii dintre noi. Poate ca nu mai are cine să ne spună?!

Hristos spune la un moment dat ucenicilor: 
Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său.”  
O pildă, care ne acunde în cuvinte simple de înțeles, adevărul înalt al dragostei dintre oameni și Dumnezeu.


Când se bucură omul? Când adună roade din seceriș. Există însă două feluri de seceriș: unul material, care ne dă roadele hrănirii trupului și altul spiritual, care ne hrănește sufletul. Dar ce bucură cel mai mult pe om? Nu cunoștința, nu experiența, nu puterea, nu mărirea. Acestea pot fi false bucurii. Omul se bucură cu adevărat doar atunci când se simte iubit.

Învierea tocmai asta face. Ne spune, printre rânduri, că Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, încât ni s-a dat pildă pe Sine, spre a ne arăta calea spre iubirea dintre El și noi și dintre noi laolaltă. Toată teologia și toate slujbele și toată activitatea Bisericii are un singur scop: Învierea dragostei, adică smulgerea omului din răutate și punerea lui în starea sa firească. Cine poate refuza dragostea aproapelui? Dar nu o putem ajunge dacă nu vrem... aici e toată slăbiciunea.


Am avut șansa să cunosc oameni care știu să iubească. Afară de părinți, soție și rude, am cunoscut oameni străini: preoți, jurnaliști, profesori, medici, juriști, economiști, șoferi, simpli meșteri și lucrători, etc. Ei mi-au arătat că, înainte de meseriile și misiunile lor, de ce arătăm în afară, pe dinăuntru suntem croiți cam la fel... suntem oameni.... căutăm și dăruim iubire. Dar, „mai fericit este a da decât a lua”. Pentru un sine egoist aceste cuvinte îmi erau necunoscute. Până când am văzut iubirea lor, care s-a transformat în pildă și îndemn pentru mine. Deși este cel mai greu de definit iubirea în cuvinte, ea se învață foarte repede prin fapte. Poate tocmai de aceea pare că unii am uitat-o: pentru că nu o mai vedem, chiar dacă, teoretic, știm să o descriem. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” Le mulțumesc tuturor celor ce m-au învățat fapta iubirii.


Dar nu-i uit și pe cei ce încă n-au întâlnit dragostea. E o fericire să o înveți prin fapte. Nu e un dezastru însă dacă nu o primești. Hristos ne învață asta. Am cunoscut și oameni care mă dușmănesc, mă critică, mă vor departe, îmi caută defecte. Pe undeva e bine, căci cine poate spune că nu are păcat? Dar și pe aceștia aș vrea să-i ajut și să le spun așa...


Să ne gândim cum ar arăta lumea dacă ar înțelege Învierea ca dragoste (și toate celelalte sărbători) și, din prima zi de Paște, ar începe să iubească cu adevărat. N-ar mai fi războaie, certuri, tensiuni, spionaj, polemici, interese personale și toate cele pe care noi le numim, generic, chestiuni lumești. N-am mai crede că Sărbătorile înseamnă doar să ne repezim la bucate, din care oricum aruncăm cam jumătate, în loc să dăruim, pentru că iepurașul capitalist ne-a cam „căpietalizat” (căpiat în consumul de plăceri, adică). Am înțelege că Învierea este revelionul cel adevărat al lumii, înnoirea valorilor vieții noastre, iar masa de Paști ar deveni o Cină de Taină a dragostei și a comuniunii. Am înțelege că Lumina Învierii nu este decât dragostea care luminează pe tot omul, în lumea întunecoasă a urii.Lumina lui Hristos luminează tuturor. Așa am transforma lumea în Rai. Sau, cel puțin, am găsi Raiul. Căci acesta este Raiul: locul celor care aleg, de bunăvoie, să trăiască în armonie.
 
Dar oare câți cred că este posibil acest lucru? Mulți spun că ei nu pot schimba lumea, că trebuie să intri în jocul lumii ca să poți supraviețui. Mi-aș dori tare mult ca să înțeleagă faptul că răul lumii este doar o iluzie, o deformare subiectivă a binelui, o fundătură care nu te duce nicăieri, ci doar te păcălește cu destinații false.

 Puterea de a crede este invers proporțională cu puterea de a te desprinde din logica celor lumești, de a părăsi propriul interes și de a face faptele cele bune, pe care încă le mai știm cum arată, prin cotloanele inimilor noastre. Pare greu, pentru că am construit o lume în care dragostea pare că nu mai încape. Din cauza asta, alegerea pare dificilă și credem că nu o putem alege  pentru că nu mai găsim puterea propriei răstigniri a răului.

Hristos Înviază însă tocmai prin Răstignire. Renunță la propria-I viață de om și se smerește suprem, lăsându-se răpus de fratele său, omul, pe care venise să-l vindece de ură. Pare că ura, manipularea și interesul lumesc al căpeteniilor religioase de atunci Îl învinsese, iar ascunderea în mormânt îl redusese la tăcere.

Dar dragostea nu se poate pune în mormânt. Ea trece dincolo de mormânt, omorând frica morții. Să ne uităm la tâlharul cel din dreapta: în chinurile morții, găsește puterea de a iubi pe Cel Răstignit fără vină. Așa se face că cine iubește, nu mai poate muri: „..astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Ce minunat: să te trezești că, în loc să mori ca un păcătos, rămâi viu și sfânt. Chiar dacă, o perioadă, adormit. Dar cine se mai sperie azi de un somn?

Aceasta este esența Învierii, adusă de Hristos din Sfântul Său mormânt: dragostea care biruie moartea și te înviază veșnic. Știu, poate sună desuet, a ajuns chiar motiv de fantezie: „binele învinge întotdeuna...vise...așa ceva nu există”, spun unii, deznădăjduind. E dreptul lor, dar este un final pe care eu nu l-aș alege niciodată. Mai bine un mort viu, decât un viu mort.

Dar șansa rămâne fiecăruia, cât încă trăim. Alegerea ne aparține. Dacă am gândi un pic cu inima, nu ne rămâne decât să îi urmăm Celui Înviat: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”

Veniți de luați Lumină. Hristos a Înviat! Noi, ce facem?

Sursa: Doxologia/Pr. Eugen Tanasescu, Învierea dragostei, șansa unei lumi mai bune 


Din cantarile Invierii




Canonul Inivierii


Hristos a inviat din morti!
Cu moartea pe moarte calcand
Si celor din morminte
Viata daruindu-le.



vineri, 18 aprilie 2014

Prohodul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (audio, text, icoane)





 

Prohodul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

- care se citeste la Denia Prohodului Domnului din seara de Vinerea Mare -


La Dumnezeu este Domnul..., troparul, glasul al 2-lea:


Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tau, cu giulgiu curat înfasurându-L si cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus.

Slava...

Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce esti viata cea fara de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu stralucirea Dumnezeirii; si când ai înviat pe cei morti din cele de dedesupt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase, Dumnezeul nostru, slava Tie.

Si acum...

Mironositelor femei, stând lânga mormânt, îngerul a grait: Miresmele mortilor sunt cuviincioase, iar Hristos puterjunii S-a arat strain.

Dupa aceasta, preotii si credinciosii aprind lumânari de ceara curata si se rânduiesc în jurul mesei, pe care se afla asezat sfântul Epitaf. Urmeaza Catisma a saptesprezecea - starile Prohodului, care se cânta dulce si cu mare cuviinta.

Starea întâi




Preotul cadeste sfântul Epitaf în chipul crucii, altarul si stranele; daca sunt mai multi, cadeste protosul. Apoi se cânta rar întâiul tropar, glasul al 5-lea:

1.  În mormânt, Viaţă,
     Pus ai fost, Hristoase,
     Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti,
     Plecăciunea Ta cea multă preamărind. (proslăvind).

2. Dar cum mori, Viaţă,
    Şi cum şezi în mormânt?
    Şi împărăţia morţii Tu o zdrobeşti
    Şi pe morţii cei din iad îi înviezi?

3. Te mărim pe Tine,
    Iisuse Doamne,
    Şi-ngroparea îţi cinstim şi patimile,
    Că din stricăciune Tu ne-ai izbăvit.

4.  Cel ce-ai pus pământul
     Cu măsuri, Hristoase,
     Astăzi şezi în mic mormânt, Ziditorule,
     Şi din gropi, pe cei ce-au murit înviezi.

5. Iisuse al meu,
    Împărat a toate,
    De ce vii la cei din iad, o, Hristoase-al meu?
    Vrei să dezrobeşti neamul omenesc.

6. Stăpânul a toate
    Mort se vede acum
    Şi deşertătorul gropilor celor morţi
    Se încuie-n groapă nouă ca un om.

7. În mormânt, Viaţă,
    Pus ai fost, Hristoase,
    Şi cu moartea Ta pe moarte o ai pierdut
    Şi viaţă lumii Tu ai izvorât.

8. Cu cei răi, Hristoase,
    Ca un răufăcător
    Socotit ai fost, dar ne-ai îndreptat pe toţi
    Şi ne-ai scos din amăgirea celui rău.

9. Mai frumos cu chipul
    Decât oamenii toţi,
    Ca un om se vede mort şi fără de chip,
    Cel ce toată firea a-nfrumuseţat.

10. Iadul cum va răbda
      Intrarea Ta, Doamne,
      Şi cum nu se va zdrobi întunecându-se,
      De-a luminii Tale fulgere orbind? 

11. Dulcea mea lumină
      Şi mântuitoare,
      Cum în groapă-ntunecoasă Tu Te-ai ascuns?
      O, răbdare de nespus şi negrăit!

12. Nici lumea de duhuri
      Nu pricepe, Doamne,
       Nici mulţimea făr’ de trup poate povesti
       Taina îngropării Tale, neştiind.

13. O, minuni străine!
      O, ce lucruri nouă!
      Cel ce-mi dă suflare mie Se poartă mort,
      Îngropat de mâinile lui Iosif.

14. În mormânt ai apus,
      Dar de-al Tatălui sân
      Nicicum nu Te-ai despărţit, Hristoase al meu.
      Acest lucru e străin şi nefiresc!

15. Întreaga făptură
      Recunoaşte-n Tine:
      Împărat adevărat, pe pământ şi-n cer,
      Deşi în mormânt Te-ncui, Hristoase-al meu!

16.  Tu-n mormânt fiind pus
       Ziditor Hristoase,
       Temelia iadului s-a cutremurat
       Şi-ale  morţilor morminte s-au  deschis.

17. Cela ce în palmă
      Tot pământul ţine.
      Sub pământ acum cu trupul Se află mort,
      Slobozind pe morţii cei legaţi în iad.

18. Din stricare, Doamne,
      Viaţa mea o ridici;
      Căci murind acum, la cei morţi Te-ai pogorît
      Şi-ale iadului zăvoare le-ai zdrobit.

19. Ca lumina-n sfeşnic,
      Se ascunde acum
      Sub pământ, ca sub obroc, Trupul Domnului
      Şi din iad goneşte întunericul.

20. Mulţimea de oştiri,
      Cea duhovnicească,
      Împreună cu Iosif şi Nicodim
      Merg să-ngroape pe Cel ce e ne-ncăput.

21. Murind Tu de voie,
      În mormânt ai fost pus;
      Şi pe mine ce-am fost mort, Iisuse-al meu,
      De amara mea greşeală m-ai scăpat.

22. S-a schimbat făptura
      Prin a Tale patimi,
      Căci cu Tine-au pătimit toate câte sunt,
      Ţiitor a toate cunoscându-Te.

23. Luând în pântece
      A vieţii Piatră,
      Cel a toate mâncător, iadul, a vărsat
      Pe toţi morţii ce din veac i-a înghiţit.

24. În mormânt nou Te-au pus,
      Înnoind, Hristoase,
      Firea oamenilor, prin învierea Ta,
      După cum se cade unui Dumnezeu.

25. Pe pământ ai venit,
      Pe Adam să-l mântui.
      Şi pe-acesta negăsind, jos Te-ai pogorît;
      Pân’ la iad, Stăpânul meu, l-ai căutat.

26. Pământul de frică
      S-a mişcat, Cuvinte,
     Şi luceafărul lumina sa şi-a ascuns,
     Apunând a Ta lumină sub pământ.

27. Ca un om, ai murit
      De-a Ta voie, Doamne;
      Dar ca Dumnezeu pe morţi din groap-ai sculat
      Şi din întunericul păcatelor.

28. Vărsând râu de lacrimi
      Peste Tine, Doamne,
      Cea Curată, ca o maică, a glăsuit:
    „Oare, cum Te voi îngropa, Fiul meu?”

29. Ca grăuntul de grâu,
      Ce-ncolţeşte-n pământ,
      Spic aducător de rod nouă Te-ai făcut,
      Înviind pe toţi urmaşii lui Adam.

30. Sub pământ Te-ai ascuns
      Ca un soare, acum,
      Şi-ntr-a morţii noapte neagră Te-ai învelit;
      Ci răsai, Hristoase-al meu, mai strălucit!

31. Cum ascunde luna
      Faţa sa de soare,
      Aşa groapa Te-a ascuns şi pe Tine-acum,
      Cel ce prin trupească moarte ai apus.

32. Iisus, Viaţa,
      Gustând moartea acum,
      Pe toţi oamenii de moarte i-a izbăvit
      Şi viaţa tuturor le-a dăruit.

33.  Pe întâiul Adam,
       Prin păcat omorât,
       La viaţă ridicându-l cu moartea Ta,
       Adam nou în trup Te-ai arătat acum.

34. Cereştile cete,
      Mort întins, pentru noi,
      Te-au văzut, Stăpânul meu, şi s-au spăimântat
      Şi cu aripile s-au acoperit.

35. Pogorându-Te mort,
      De pe lemn, Cuvinte,
      Iosif cel cu bun chip Te pune-n mormânt;
      Ci-nviază, Doamne, mântuind pe toţi!

36. Bucurie, Doamne,
      Fiind îngerilor,
      Întristare lor acum le-ai pricinuit,
      Cu trup mort, ca pe un om, văzându-Te.

37. Suind Tu pe cruce,
      Împreună-ai suit
      Şi pe muritorii vii; iar stând sub pământ,
      Ai sculat de-acolo pe cei adormiţi.

38. Ca un leu, Tu Doamne,
      Adormind cu trupul,
      Ca un pui de leu Te scoli, Cela ce-ai fost mort,
      Lepădând şi bătrâneţea trupului.

39. Cela ce din coasta
      Lui Adam cel dintâi
      Pe strămoş ai plăsmuit, eşti în coastă-mpuns
      Şi izvor curăţitor ne izvorăşti.

40. Se-njunghia-n taină
      Mai-nainte mielul,
      Iar acum Tu, pătimind fără să cârteşti,
      Eşti făţiş junghiat şi firea curăţeşti.


41. Cine dar va spune
      Chipul groaznic şi nou?
      Cel ce stăpâneşte toate făpturile
      Pătimeşte azi şi moare pentru noi.

42. Cuprinzându-i spaima,
      Au strigat îngerii:
      „Cum Se vede mort Stăpânul vieţii
      Şi de ce-n mormânt se-ncuie Dumnezeu?

43. Din coasta Ta, Doamne,
      Cea însuliţată,
      Izvorăşti mie viaţă, prin viaţa Ta,
      Şi mă înnoieşti şi mă viezi cu ea.
 
44. Răstignit pe cruce,
      Ai chemat pe oameni,
      Iar curată coasta Ta împungându-se,
      Tuturor iertare dai, lisuse-al meu.

45. Cel cu chip cuvios
      Te găteşte-ngrozit
      Şi Te-ngroapă, ca pe-un mort, cu smerenie,
      De-ngroparea Ta înfricoşându-se.


46.  Sub pământ, de voie,
       Pogorând ca un mort,
       Tu ridici de pe pământ, Hristoase, la cer
       Pe cei ce de-acolo au căzut de demult.

47. Deşi Te-ai văzut mort,
      Dar eşti viu Dumnezeu
      Şi ridici de pe pământ, Hristoase la cer,
      Pe cei ce de-acolo au căzut de demult.

48. Deşi Te-ai văzut mort,
      Dar eşti viu Dumnezeu
      Şi pe oamenii cei morţi, pe toţi, înviezi,
      Omorând de tot pe-al meu omorâtor.

49. O, ce bucurie,
      Ce dulceaţă multă,
      A fost ceea ce-a umplut pe toţi cei din iad,
      Strălucind lumina Ta-n adâncul lui.
 
50. Îngroparea-Ţi laud,
      Patimilor mă-nchin;
      Şi puterea Îţi măresc, Milostivule,
      Prin care de patimi am fost dezlegat.

51. Asupra Ta, Doamne,
      Sabie-au ascuţit
      Şi-a puternicului sabie s-a tocit,
      Iar cea din Eden se biruieşte-acum.

52. Văzând mieluşeaua
      Pe-al său Miel înjunghiat,
      Doborâtă de dureri striga şi-ndemna
      Ca şi turma să se tânguie cu ea.


53. În mormânt de Te-ngropi,
      Şi în iad de pogori,
      Dar mormintele, Iisuse, le-ai deşertat
      Şi întregul iad, Hristoase, l-ai golit.

54. De-a Ta voie, Doamne,
      Pogorând sub pământ,
      Pe toţi oamenii din moarte i-ai înviat
      Şi la slava Tatălui i-ai înălţat.

55. Unul din Treime,
      Cu trupul, pentru noi,
      Defăimată moarte rabdă, binevoind;
      Se cutremură şi soare şi pământ.

56. Urmaşii lui Iuda,
      Din izvor adăpaţi
      Şi cu mană săturaţi demult, în pustiu,
      În mormânt îl pun pe Hrănitorul lor.

57. Ca un vinovat, stă
      Cel Preadrept la Pilat
      Şi la moartea cea nedreaptă e osândit
      Şi Judecătoru-i răstignit pe lemn.

58. Îngâmfat Israil,
      Ucigaşe popor!
      Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,
      Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?

59. Plăsmuind pe Adam
      Din pământ, cu mâna,
      Pentru dânsul Te-ai făcut om firesc în trup
      Şi de bunăvoia Ta Te-ai răstignit.

60. Ascultând, Cuvinte,
      De al Tău Părinte,
      Pân’ la iadu-ngrozitor Tu Te-ai pogorît,
      Înviind tot neamul muritorilor.

61. „Vai, Lumina lumii!
       Vai, a mea Lumină!
       O, Iisuse-al meu ! O, Fiule preadorit!
       Cu amar, striga Fecioara şi jelea.

62. Pizmăreţ popor,
      Ucigaş blestemat!
      Ruşinează-te măcar, înviind Hristos,
      De mahrama şi de giulgiurile Lui.

63. Vino, necurate,
      Ucigaş ucenic,
      Şi pricina răutăţii arată-mi-o:
      Pentru ce-ai ajuns tu pe Hristos să-L vinzi?

64. Iubitor de oameni
      Te prefaci, nebune,
      Orb, nemernic, ne-mpăcat, vânzătorule,
      Tu, ce Mirul ai voit să-L vinzi pe bani.

65. Cu ce preţ ai vândut
      Sfântul Mir cel ceresc?
      Sau ce lucru de El vrednic în schimb ai luat?
      Nebunie-aflaşi, preablestemat satan!

66. De iubeşti pe săraci,
      Şi mâhnit eşti de mir
      Ce se varsă, curăţind suflet păcătos,
      Cum pe-arginţi pe-a tuturor Lumină vinzi?
 
67. „O, Cuvinte, Doamne,
       A mea bucurie,
      Îngroparea-Ţi de trei zile cum voi răbda?
      Mi se rupe inima ca unei maici”.

68. „Cine-mi va da lacrimi
      Şi izvor nesecat,
      Ca să plâng pe Iisus, dulcele meu Fiu?
      A strigat Fecioara, Maica Domnului.

69. O, munţi şi vâlcele
     Şi mulţimi de oameni,
     Tânguiţi-vă şi plângeţi cu mine toţi
     Şi jeliţi cu Maica Domnului ceresc!

70. „Când am să Te mai vad,
      Veşnică Lumină,
      Bucuria şi dulceaţa sufletului?”,
      A strigat Fecioara, tânguindu-se.

71. Deşi ca o piatră,
      Tare şi tăioasă,
     Ai primit a Te tăia; dar ne-ai izvorât
     Râu de viaţă vie, veşnice Izvor.

72. Ca dintr-o fântână,
      Din îndoitul râu,
      Ce din coasta Ta a curs, noi ne adăpăm 
      Şi viaţa veşnică o moştenim.

73.  Voind Tu, Cuvinte,
      În mormânt Te-ai văzut;
      Dar eşti viu şi Te ridici din morţi, cum ai spus,
      Cu-nvierea Ta, Mântuitorule.

74. Te cântăm, Cuvinte,
      Doamne al tuturor,
      Împreună şi cu Tatăl şi Duhul Sfânt
      Şi-ngroparea Ta cea sfântă preamărim.

75.  Fericimu-Te toţi,
       Maica lui Dumnezeu,
       Şi-ngroparea de trei zile noi o cinstim
       A  Fiului tău şi-al nostru Dumnezeu.

76. În mormânt, Viaţă,
      Pus ai fost, Hristoase,
      Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti
      Plecăciunea Ta cea multă preamărind.



Starea a doua

 



Cadeste al doilea preot, când sunt mai multi preoti, la fel ca la starea întâi sau însusi preotul, daca este un singur preot. Apoi, începe rar si cu glas lin pe glasul al 5-lea:

1. Cuvine-se, dar,
   Să cădem Ia Tine, Ziditorul,
   Cela ce pe cruce mâinile Ţi-ai întins,
   Şi-ai zdrobit de tot puterea celui rău.

 2. Cuvine-se, dar,
     Să-Ţi dăm slava-a toate Ziditorul,
     Căci din patimi Tu ne-ai scos, prin patima Ta,
     Şi din stricăciune toţi ne-am izbăvit.      

3. Soarele-a apus
    Iar pământul s-a clătit, Cuvinte,
    Apunând Tu, ne-nseratul Soare, Hristos,
    Şi cu trupul în mormânt punându-Te.

4. Somn învietor
    În mormânt dormind, Hristoase Doamne,
    Din cel greu somn al păcatului ai sculat
    Întreg neamul omenesc cel păcătos.

5. „Una-ntre femei
    Te-am născut Fiu, fără de durere;
    Dar acum sufăr dureri, prin patima Ta”,
    Cea curată, mult jelindu-se, zicea.

6.  Sus văzându-Te,
     De Părinte nedespărţit, Doamne,
    Iară jos cu trupul mort, sub pământ fiind,
    Serafimii s-au înfricoşat acum.

7. Răstignindu-Te,
    S-a rupt tâmpla templului prin mijloc
    Şi şi-ascund luminătorii lumina lor,
    Sub pământ Tu, Soare, ascunzându-Te.

8. Cela ce cu-n semn
    A făcut la început pământul,
    Azi apune sub pământ, ca un muritor;
    Îngrozeşte-te de-aceasta, cerule !

9. Sub pământ apui      
    Cela ce-ai făcut pe om cu mâna,
    Ca pe oameni să-i înalţi din căderea lor,
    Cu puterea Ta atotputernică.

10.  Veniţi să cântăm
      Lui Hristos cel mort, Ce-i plâns cu jale,
      Ca femeile, ce mir au adus atunci,
      S-auzim cu ele: „Bucuraţi-vă!

11. Cu adevărat,
      Nesecat Mir eşti, Cuvinte Doamne;
      Pentru-aceea şi femeile mir Ţi-aduc,
      Celui viu, ca unui mort şi îngropat.

12. Cu-ngroparea Ta
      Ai zdrobit de tot iadul, Hristoase,
      Şi cu moartea Ta pe moarte ai omorât,
      Şi din stricăciune lumea mântuieşti.

13. Râu de viaţă eşti
       Ce din Tatăl curgi, Înţelepciune,
       Iar în groapă apunând, viaţă dăruieşti,
       Celor din adâncurile iadului.

14. „Ca să înnoiesc
       Firea oamenilor cea zdrobită,
       Eu cu moartea Mi-am rănit trupul Meu, voind;
       Deci, jelind, nu-ţi bate pieptul, Maica Mea”.

15. Sub pământ apui,
      Cel ce eşti Luceafăr al dreptăţii,
      Şi pe morţi i-ai ridicat, ca dintr-un somn greu,
      Alungând din iad tot întunericul.

16. Bob cu două firi:
      Dătătorul de viaţă, astăzi,
      În adânc pământ, cu lacrimi se seamănă;
      Răsărind El iar, lumea va bucura.

17. S-a temut Adam,
      Dumnezeu umblând în rai, atuncea,
      Iar acum s-a bucurat c-ai venit la iad;
      Căci căzând atunci, acum s-a ridicat.

18. Maica Ta acum
      Varsă râuri de lacrimi, Hristoase,
      Şi-a strigat, când Te-a văzut cu trupu-n mormânt:
     „Înviază, Fiule, precum ai spus!

19.  Iosif Te-a ascuns,
      Cu evlavie, în groapă nouă;
      Şi cântări dumnezeieşti, de-ngroparea Ta,
      Ţi-a cântat, cu lacrimi împletindu-le.

20. Doamne, Maica Ta,
      Pironit văzându-Te pe cruce,
      De amară întristare, sufletul ei
      S-a pătruns de cuie şi de sabie.

21. Maica Ta, văzând
      Adăparea Ta cu fiere, Doamne,
       Cel ce eşti dulceaţa lumii noastre întregi,
       Faţa ei cu-amare lacrămi a udat.

22. „Rău m-am întristat
      Şi rărunchii mi se rup, Cuvinte,
      Junghierea Ta nedreaptă văzând-o”,
      Zis-a Preacurata, tânguindu-se.

23. „Cum am să-Ţi închid
       Ochii dulci şi-ale Tale buze, Doamne,
       Şi cum dar ca pe un mort Te voi îngropa?”,
      Iosif a strigat, înfiorându-se.

24. Jalnice cântări
       Iosif şi cu Nicodim cântă
       Lui Hristos ce S-a-ngropat, acum, în mormânt
       Şi cu dânşii cântă cetele cereşti.

25. Sub pământ apui
      Tu, Hristoase, Soare al dreptăţii;
      Deci şi buna, Maica Ta, care Te-a născut,
      De dureri se stinge, nevăzându-Te.

26. Iadul s-a-ngrozit
     Dătătorule de viaţă, Doamne,
     Când prădată şi-a văzut bogăţia lui
     Şi-nviaţi pe morţii cei legaţi din veac.

27. Soare luminos
      După noapte străluceşte, Doamne;
      Iar Tu, după moartea Ta, străluceşti mai mult,
      Înviind din groapă ca un Dumnezeu.

28.  Ziditorule,
       Primindu-Te în sân pământul
       S-a clătit de frica Ta, Preaputernice,
       Şi pe morţi cutremurul i-a deşteptat.

29. O, Hristoase-al meu!
      Iosif şi Nicodim cu miruri,
      Într-un chip deosebit, acum Te gătesc
      Strigând: „O, pământe-nfricoşează-te!

30. Doamne, ai apus
      Şi cu Tine-a soarelui lumină;
      Iar făptura de cutremur cuprins-a fost,
      Făcător al tuturor vestindu-Te.

31. Piatra cea din unghi
      O acoperă piatra tăiată
      Şi pe Domnu-L pune-n groapă un muritor.
      Înfioară-te, de-acum, pământule!

32. „Vezi-ne aici:
      Ucenicul cel iubit şi Maica,
      Şi cu dulce glas răspunde-ne, Fiule!”,
     A strigat Curata, cu amar plângând.

33. Tu, ca Cel ce eşti
      De viaţă dătător, Cuvinte,
      Pe iudei nu i-ai ucis, fiind răstignit;
     Ba chiar şi pe morţii lor îi înviezi.

34. Nici chip ai avut,
      Nici frum’seţe, când pătimeai, Doamne;
      Dar mai mult ai strălucit, când ai înviat,
     Şi cu sfinte raze ne-ai împodobit.

35. Ai apus în trup,
       Sub pământ, nestinsule Luceafăr;
       Şi aceasta neputând vedea soarele,
       În amiază-zi el s-a întunecat.

36. Luna, soarele
       Se întunecă-mpreună, Doamne,
       Şi robi binevoitori Ţi s-au arătat
       Şi în mantii negre s-au înveşmântat.

37. „Chiar de-ai şi murit,
       Dar sutaşul Dumnezeu Te ştie;
       Iar eu cum Te-oi pipăi, Dumnezeul meu,
       Mă cutremur”, a strigat cel cu bun chip.

38. A dormit Adam
      Şi din coasta lui-’şi scoase moarte;
      Tu dormind acum, Cuvinte-al lui Dumnezeu,
       Lumii viaţă izvorăşti din coasta Ta.

39. Ai dormit puţin
     Şi-ai dat viaţă celor morţi, Hristoase,
     Şi-nviind ai înviat pe cei adormiţi,
     Ce-adormiseră din veacuri, Bunule.

40. De ai şi murit,
     Dar ai dat vinul de mântuire,
     Viţă, care izvorăşti viaţă tuturor;
     Patima şi crucea Ţa Ţi le slăvesc.

41. Cum au suferit
      Cereştile cete îndrăzneala
      Celor ce Te-au răstignit, Dumnezeule,
      Când Te văd gol, sângerat şi osândit?

42. O, neam jidovesc
      Îndărătnic, ce-ai primit arvuna!
      Cunoscut-ai ridicarea Bisericii;
      Pentru ce dar pe Hristos L-ai osândit ?

43. În batjocură
      Tu îmbraci pe Împodobitorul,
      Care cerul a-ntărit şi-a împodobit
     Tot pământul, într-un chip preaminunat.

44. Ca un pelican,
     Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte;
     Şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii, care au murit,
     Răspândind asupra lor izvoare vii.

45. Oarecând Navi,
     Opri soarele, zdrobind duşmanii;
     Iar Tu, Soare, ascunzându-Ţi lumina Ta,
     Ai zdrobit pe-al iadului stăpânitor.

46. Nu Te-ai despărţit
     De-al Părintelui sân, Milostive,
     Chiar binevoind a lua chip de muritor;
     Şi în iad Hristoase-al meu, Te-ai pogorât.

 47. Tins fiind pe lemn,
     Cel ce spânzuri pământul pe ape,
     În pământ, fără suflare, acum cobori;
     Care lucru nerăbdându-l, tremură.

48. „Vai, o, Fiul meu!”,
     Preacurata jeleşte şi zice
     Că „pe care-L aşteptam ca pe-un Împărat,
     Osândit acum pe cruce îl privesc!

49. „Astfel mi-a vestit
      Gavriil, venind din cer la mine:
      El mi-a spus că-mpărăţia Fiului meu
      Este o împărăţie veşnică.

50. „Vai, s-a împlinit
      A lui Simeon proorocie
      Că prin inima mea sabie a trecut;
      O, Emanuile, Cel ce eşti cu noi!

51. O, iudeilor!
      Ruşinaţi-vă măcar de morţii
      Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,
      Cel pe Care, plini de pizmă, L-aţi ucis.

52. S-a cutremurat
      Şi lumina soarele şi-a stins-o,
      Când în groapă Te-a văzut neînsufleţit;
      Nevăzuta mea lumină, Bunule!

53. Cu amar plângea
      Preacurata Maica Ta, Cuvinte,
      Când pe Tine Te-a văzut acum în mormânt;
      Ne-nceput şi negrăite Dumnezeu !

54.  Maica Precista
      Omorârea Ta văzând, Hristoase,
      Cu adânc-amărăciune, Ţie-Ţi grăia:
     „Să nu zăboveşti, Viaţă, între morţi!

55. Iadul cel cumplit
      Tremura, când Te-a văzut pe Tine,
      Veşnic Soare al măririi, Hristoase al meu,
      Şi în grab’ a dat din el pe cei legaţi.

56. Ce privelişte
      Mare şi grozav-acum se vede;
      Căci al vieţii Dătător moarte-a suferit,
      Voind El să dea viaţă tuturor!

57. Coasta Ţi-au împuns,
      Mâinile Ţi-au pironit, Stăpâne;
      Şi cu rana Ta din coastă ai vindecat
      Ne-nfrânarea mâinilor strămoşilor.

58. Oarecând jelea
      Toată casa pe fiul Rahilei;
      Iar acum pe al Fecioarei Fiu îl jelesc
      Maica Lui şi ceata Ucenicilor.

59. Palme şi loviri
      I s-au dat lui Hristos peste faţă,
      Celui ce cu mâna Sa pe om plăsmui,
      Şi-a zdrobit cu totul ale fiarei fălci.

60. Toţi cei credincioşi,
     Cu-ngroparea Ta scăpaţi de moarte,
     Îţi cinstim,  Hristoase-al nostru, cu laude,
     Răstignirea şi-ngroparea Ta acum.

61. Cel făr’ de-nceput,
     Veşnice Părinte, Fiu şi Duh Sfânt,
     Întăreşte stăpânirea ’mpăraţilor
     Împotriva duşmanilor, caun bun.

62. Ceea ce-ai născut,
     Preacurată Fecioară, Viaţa,
     Potoleşte dezbinarea-n Biserică
     Şi dă pace, ca o bună, tuturor.

63. Cuvine-se, dar,
  Să cădem la Tine, Ziditorul,
  Cela ce pe cruce mâinile Ţi-ai întins
  Şi-ai zdrobit de tot puterea celui rău.


Starea a treia

Cadeste al treilea preot; sau însusi preotul, daca e numai unul. Dupa aceea, începe cu glas dulce si sfânta cuviinta a cânta, pe glasul al 3-lea: 

1. Neamurile toate
    Laudă-ngropării
   Ţi-aduc, Hristoase-al meu.

2. Arimateanul
    Jalnic Te pogoară
    Şi în mormânt Te-ngroapă.

3. De mir purtătoare,
    Mir Ţie, Hristoase,
    Ţi-aduc cu sârguinţă.

4. Vino-întreagă fire,
    Psalmi de îngropare
    Lui Hristos să-I aducem,

5. Pe Cel viu cu miruri,
 Ca pe-un mort să-L ungem,
 Cu mironosiţele.

6. Fericite Iosif!
    Trupul ce dă viaţă,
    Al lui Hristos, îngroapă.

7. Cei hrăniţi cu mană
    Lovesc cu piciorul
    În Binefăcătorul.

8. Cei hrăniţi cu mană,
    Oţet şi cu fiere
    Ţi-aduc, Hristoase al meu.

9. O, ce nebunie!
    Pe Hristos omoară
    Cei ce-au ucis pe profeţi.

10. Ca rob făr’ de minte,
      A trădat Iuda
      Pe-Adâncu-nţelepciunii.

11. Rob ajunge-acuma
      Vicleanul de Iuda,
     Cel ce-a vândut pe Domnul.

12. Zis-a înţeleptul:
    „Groap’-adâncă este
    Gâtlejul jidovilor.

13. La viclenii jidovi,
     Căile lor strâmbe
     Curse şi ciulini sunt.

14. Iosif şi Nicodim                      
      Pe Domnul îngroapă,           
      Cu toată cuviinţa.

15. Slavă Ţie, Doamne,
      Cel ce dai viaţă
      Şi-n iad, puternic, cobori.

16. Maica Preacurata
     Se jelea, Cuvinte,
     Pe tine mort văzându-Te.

17. „Primăvara dulce,
      Fiul meu preadulce.
     Frum’seţea unde Ţi-a apus?

18. Plângere pornit-a
      Maica Preacurata,
      Când ai murit, Cuvinte.

19. Vin cu mir, să-L ungă,
      De mir purtătoare,
      Pe Hristos, Mirul ceresc.

20. Cu moartea pe moarte
     O omori Tu, Doamne,
     Cu sfânta Ta putere.

21. Piere-amăgitorul,
      Scapă amăgitul
      Cu-nţelepciunea-Ţi, Doamne.

22.  Cade vânzătorul
       În fundul gheenei,
       În groapa stricăciunii.

23.  Curse de ciulini sunt
       Căile lui Iuda,
       Celui nebun şi viclean.

24. Pier răstignitorii,
      Împărate-a toate,
      Dumnezeiescule Fiu.

25. Toţi pier, împreună,
      În groapa pierzării,
      Bărbaţii sângiurilor.

26. „Fiule din Tatăl,
      Împărat a toate,
      Cum ai primit patima?

27. Maica, mieluşeaua,
      Mielul ei pe cruce
     Văzându-L, s-a tânguit.

28. Trupul ce dă viaţă
      Iosif împreună
      Cu Nicodim îngroapă.

29. Mult înlăcrimată
     A strigat Fecioara,
     Rărunchii pătrunzându-şi:

30. „O, a mea lumină,
      Fiul meu preadulce,
   Cum Te-ai ascuns în groapă?

31. „Nu mai plânge Maică;
      Pe Adam şi Eva
  Ca să-i slobod, Eu sufăr”.

32.  „Fiul meu, slăvescu-Ţi
      Înalta-ndurare
  Prin care rabzi acestea”.

33. Cu oţet şi fiere
      Te-au adăpat, Doamne,
      Gustarea veche s-o strici.

34. Te-ai suit pe cruce,
      Cel ce altădată
      Umbrişi poporul sub nor.

35. De mir purtătoare,
      Venind la a Ta groapă,
      Ţi-aduceau, Doamne, miruri.

36. Scoală-Te, ’ndurate,
      Şi pe noi ne scoate
      Din a gheenei groapă!

37. „Doamne, înviază”,
      Zicea, vărsând lacrimi,
     Maica Ta ce Te-a născut.

38. Înviază-n grabă,
      Alungând durerea
      Curatei Tale Maice!

39. Prinse-au fost de frică
      Cereştile cete,
     Când Te-au văzut mort, Doamne.

40. Iartă de greşale
      Pe cei ce, cu frică,
     Cinstesc ale Tale patimi.

41. O, înfricoşată,
      Străină vedere;
      Pâmântul cum Te-ascunde!

42. Altădat’ un Iosif
     Ţi-a slujit în fugă
     Şi-acum Te-ngroapă altul.

43. Plânge, Te jeleşte,
      Preacurata-Ţi Maică,
      Fiind Tu mort, Cuvinte.

44. Spaimă ia pe îngeri
      De grozava-Ţi  moarte,
      O, Făcător a toate!

45. Până-n zori, cu miruri
      Ţi-au stropit mormântul
      Cele înţelepţite.

46. Pace în Biserici,
      Lumii mântuire,
     Prin învierea-Ţi dă-ne!

47. O, Treime Sfântă,
      Tată, Fiu şi Duh Sfânt,
      Lumea o mântuieşte.

48. Robilor tăi, Maică,
      Dă-le ca să vadă
      ’Nvierea Fiului tău !

49. Neamurile toate
      Laudă-ngropării
      Ţi-aduc, Hristoase al meu.

Si îndata se cânta, pe glasul al 5-lea:

Binecuvântarile Învierii


Stih: Binecuvântat eşti, Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale.

Soborul îngeresc s-a mirat văzându-Te pe Tine între cei morţi socotit fiind, şi puterea morţii surpând, Mântuitorule, şi împreună cu Tine pe Adam ridicându-l, şi din iad pe toţi slobozindu-i.

Stih: Binecuvântat eşti, Doamne...

Pentru ce miruri, din milostivire, cu lacrimi amestecaţi, o uceniţelor? îngerul cel ce a strălucit la mormânt a zis mironosiţelor: Vedeţi voi groapa şi înţelegeţi, că Mântuitorul a înviat din mormânt.
Stih: Binecuvântat eşti, Doamne...

Foarte de dimineaţă mironosiţele au alergat la mormântul Tău, tânguindu-se; dar înaintea lor a stat îngerul şi a zis: Vremea tânguirii a încetat, nu mai plângeţi, ci Apostolilor spuneţi învierea.

Stih: Binecuvântat eşti, Doamne...

Mironosiţele femei, cu miruri venind la groapa Ta, Mântuitorule, plângeau; iar îngerul către dânsele a grăit, zicând: De ce socotiţi pe Cel viu cu cei morţi? Căci, ca un Dumnezeu, a înviat din mormânt.
Slavă... a Treimii:

Închinămu-ne Tatălui şi Fiului Acestuia şi Duhului celui Sfânt, Sfintei Treimi întru o fiinţă, cu Serafimii grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Doamne.

Şi acum..., a Născătoarei de Dumnezeu:

Pe Dătătorul de viaţă născându-L, Fecioară, de păcat pe Adam l-ai mântuit; şi bucurie Evei în locul întristării i-ai dăruit, şi pe cei căzuţi din viaţă i-a îndreptat la aceeaşi, Cel ce S-a întrupat din tine, Dumnezeu şi om.

Aliluia, Aliluia, Aliluia, slavă Ţie, Dumnezeule! (de trei ori)

Apoi Sedelnele, glasul 1:

Cu giulgiu curat si cu miresme dumnezeiesti, a uns precurat trupul Tau Iosif, cerându-L la Pilat, si L-a pus în mormânt nou. Pentru aceasta, dis-de-dimineata venind mironositele femei, au grait: Arata noua precum ai zis mai înainte, Hristoase, Învierea Ta.

Slava... Si acum...

Spaimântatu-s-au cetele îngerilor, vazând pe Cel ce sade în sânurile Tatalui cel nemuritor, cum a fost pus în mormânt ca un mort; pe Care-L înconjoara cetele îngeresti si-L slavesc împreuna cu mortii cei din iad, ca pe un Facator si Domn.

Si cealalta slujba a utreniei.

* * *

NOTE:

1. Pentru indicatiile de slujba: Triodul, EIBMBOR, Bucuresti, 2000.

2. O parte din aceste strofe au fost eliminate din ultimele editii ale cartilor de cult, pentru a se evita interpretarea lor ca o atitudine antisemita, dupa cum urmeaza:

Din Starea întâi au fost eliminate total:

56. Urmaşii lui Iuda,
      Din izvor adăpaţi
      Şi cu mană săturaţi demult, în pustiu,
      În mormânt îl pun pe Hrănitorul lor.

58. Îngâmfat Israil,
      Ucigaşe popor!
      Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,
      Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?

62. Pizmăreţ popor,
      Ucigaş blestemat !
      Ruşinează-te măcar, înviind Hristos,
      De mahrama şi de giulgiurile Lui.

Din Starea a doua au fost eliminate total:

33. Tu, ca Cel ce eşti
       De viaţă dătător, Cuvinte,
       Pe iudei nu i-ai ucis, fiind răstignit;
       Ba chiar şi pe morţii lor îi înviezi.

42. O, neam jidovesc
       Îndărătnic, ce-ai primit arvuna !
       Cunoscut-ai ridicarea Bisericii;
       Pentru ce dar pe Hristos L-ai osândit ?

51. O, iudeilor !
       Ruşinaţi-vă măcar de morţii
       Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,
       Cel pe Care, plini de pizmă, L-aţi ucis.

(Acesta din urmă este singurul caz în care nu a avut loc o eliminare totală, însă a fost schimbat "O, iudeilor !" cu "Fariseilor!").

61. Cel făr’ de-nceput,
      Veşnice Părinte, Fiu şi Duh Sfânt,
      Întăreşte stăpânirea ’mpăratilor
      Împotriva duşmanilor, ca un bun.


Din Starea a treia au fost eliminate total:

7. Cei hrăniţi cu mană
     Lovesc cu piciorul
     În Binefăcătorul.

9. O, ce nebunie !
    Pe Hristos omoară
    Cei ce-au ucis pe profeţi.

12. Zis-a înţeleptul:
    "Groap’-adâncă este
      Gâtlejul jidovilor."

13. La viclenii jidovi,
      Căile lor strâmbe
      Curse şi ciulini sunt.

24. Pier răstignitorii,
      Împărate-a toate,
      Dumnezeiescule Fiu.

25. Toţi pier, împreună,
       În groapa pierzării,
       Bărbaţii sângiuirilor.


Vedeti si: Prohodul Domnului